Deja-vu

Scared shitless out of my mind, going crazy

Again

I’m sitting down somewhere in a dusty distance

In a dark, cold corner with black walls surrounding my back

I can’t breathe

Full of crawling hands and crinkly feet of tiny, tiny spiders

That like to trace my spine over and over

Again

Blossoms of shivers on my burning skin

Release inside my limbs needles and pins

I can’t move

Just try and crawl maybe I think

And millions and millions of ants dance before my eyes

In a never-ending flow of wavy horror

Again

Closing my hands into fisted pulps of meat

I bring them to my foggy, watery eyes, scratching corneas

I can’t see

In a failed attempt to be clear and sharp

To find something, somewhere, someone, to run

Again

Panic thrives and paranoia takes over

Over – analyse, over – think, over – react, over – scream

I can’t be

These twitching muscles of mine and this wormy flesh

Start to rot and stink and are dying away

Again

The darkness laughs at me with my own voice

Feeding off of my terrorised cells

But I swear, sometimes I believe it’s just me

Demonizing these lungs inhaling sulfur and tar

Forgetting how to breathe clean, fresh air

I can’t think

Again

Hands touch, touch me with my very own fingers

And I’m bleeding black liquid out of my pouring mouth

I’m shocked by currents of long seizures

That my tired brain is sending towards my sacrificed body

I’m stuck

Again

I rock back and forth, like in those rocking chairs

Grandmothers lull their children’s babies to sleep

If I could just sleep

But my sticky hair falls at my feet in clumps

Turning rapidly into squirming snakes

I just try and cry-out with a gaping toothless mouth

Again

The walls behind me seem to close in on me

Trapping me, chaining me, there’s nowhere to hide

I feel sick

These creatures wrap around my aching irregularly-beating heart

And then, I hear this satisfied malicious laugh

I scream

Again

He says my name, I shiver like an earthquake

I’m tired, I say with tongue-tied lips

I know, I’m pleased sweetness, keep on screaming, I hear

I look around, the darkness stills itself

There’s no ants, no snakes, no crawling spiders

Just choking smoke, coming together into this horrifying shape

Again

Right there, at my twitching feet, he morphs into his old usual self

The Reaper, he smiles without moving his face

He’s back

I can’t stop screaming

He’s ready to bring anguish and war

He’s come to steal my love away

Again.

Anunțuri

Fix acum un an – Fără titlu

Necunoscuți, devenind și mai străini,
Și-n zilele cu ploi, și-n zilele cu soare,
Trecând pe străzi țesute veșnic cu venin,
Doar un oarecare a fost fiecare.

Lacrimile lor nu sunt nimic
În aerul ce-și zbate duhul răcit în frunze,
Doar aburi ce se-oglindesc în ochelarii
Orbilor ce-ntind mâinile la povești.

Iubirile, toate – toate – rămân din nou orfane,
Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mult…
Iar dorul stă de veghe la colțurile străzilor,
Plângându-le părinții ce s-au sinucis tăcând.

cecilia gh

How do you bear

How do you bear
The silence of this broken records
And all the sounds lost
In the abyss of this cruel time,
When everything we see
Is darkness surrounding areas
And auras cracked at the edges
By the lingering depressive minds?
How do you bear
The loss of symphonies retired
And the master of that universe
Taking his hand away in graceful control,
When the music of the entire cosmos
Dissipates away into the realm of nothingness?
How do you bear
The absence of his calming hands
On your lips, your cheeks, your throath,
The heat of veins pulsating heartily
Between the veils covering us
That we always call, declare,
And demand them to be nervous skins?
How do you bear
The lack of perfume tickling nostrils,
The scent that gives you life inside your limbs,
And the sparseness of his gurgling screams
That choke the howls of us we crave to hear
When bodies touch, connect, revive eachother deeply?
How do you bear
The mistery his love leaves behind this measly separations
And strips you of this clarifying sanity
That’s enshrouding you in a safe embracement?
How do you bear
This thundering herd of beatings of the heart
Damaging the sleep we all seek to hide inside,
And this empty hollow chest you feel like dying
In each and every second he parts with kisses not enough,
Leaving arid the air around you
Feeling as if breathing fire?
How do you bear
The deafening of this broken waves
That lap at your feet with darkness feeding on these musical minds,
Left with no key to attune themselves to,
Thus gravitating towards this massive, light-eating black hole,
When the feeling of safeness crashes into this bitter, callous mouth of time?

îndemn pentru inimi 

   Îndrăgostește-te. Îndrăgostește-te și iubește tot ce te înconjoară, sufletele, natura, lucrurile mici, pe care oamenii uită să le iubească. Îndrăgostește-te de tine însuți, din nou, mereu, de fiecare dată când simți că te-ai pierdut. Iubește-ți inima, ochii, respirația, iubește-ți defectele și plăcerile care te fac să te simți mai aproape de fericire și de tine însuți. Iubește totul, fără măsură, pasional, oricum, oricând, oriunde, în orice mod posibil, și mai ales atunci când ai ajuns în punctul în care crezi cu tărie că nimic nu îți merită iubirea. Iubește greșelile celor care te rănesc cu voia sau fără voia lor, nu te lăsa zăpăcit de mânie. Iubește și fă-ți casă în suflet pentru iertarea de care ai nevoie. Fă-ți inima fericită, mai ales atunci când o doare, fă-ți inima și mai puternică, fă asta iubind imens, intens, infinit, indubitabil, ireproșabil, irefutabil. Doar așa îți vei lumina propria vindecare.

E două ceasu’

Fiindcă-i două ceasu’ – cenușiul, nebunul –

Și somnu’ sparge timpanele-nchise cu ciocanul,

Liniștea răsună-n inimi cu versuri despre teamă,

Iar în spaima zorilor plăpânde se ridic-o ceață deasă…
Neguroasa îmbracă cerul în straie de furtună

Și sufletul i-l strânge strașnic în plină umbră.

Măștile noastre din surdină inspiră, expiră

Aerul gheață din plămâni inundați de vină…
Că e două ceasu’, de-o-ntreagă vreme bună…

Luminile, cu jind, după jale-ntruna urlă!

Mai trece câte-un negru nouraș pe sus,

Iar coasa, la semn, se ridic-ușor din pământ.
Neprevăzutul sedativ s-așterne peste pleoape

Și călărețul stă la pândă cu molima-n sac

La poalele căpătâiului celui sub somn așezat,

Că încă-i două ceasul, încă nu s-a terminat…
Adulmecând în aerul surd sunetul cărunt,

În boltă fulgeră liniștit, tăcut, fără tun,

Timpul tresare-ntruna ca praful în văzduh,

Căci încă-i două ceasu’, dar lumea s-a pierdut.
cecilia gh.

Apocaliptic

Am lăsat cazmaua,

I-am dat drumul din mână

Și a picat exact în mijlocul

lunii argintie a unui pământ albastru,

străpungând-o chiar în centru-i,

În miezul din praf, gaze și foc cosmic.

Marte privea răsăritoare la crăpătura

Care s-a expandat pe toată luna

Într-o singură linie, dreaptă și înconjurătoare,

Până a ajuns înapoi la momentul impactului,

Făcând-o să crape pe din două.

Miezul a început să se scurgă ușor,

  • Atât de ușor încât nici nu observai cu telescopul,

Darămite cu ochi de om – 

Înspre pământul albastru

Care a început să se rotească haotic 

Pe propria-i orbită,

Mareele s-au destrămat

În bucăți de apă spartă în mii de cioburi,

Iar înclinarea axială și-a dat peste cap

Clima rece din care păsările își mai iau zborul iarna.

De departe, Pluto își freca palmele de bucurie,

Emanând gaze nemaiîntalnite de Neptun până acum,

Anii-lumină și-au luat dintii în inime

Și-au fugit răbdători spre găurile negre

Ce-și scuipă materia pe cealaltă nevăzută parte.

Cazmaua stătea oarecum liniștită în aerul vidos,

Tremurând simpatic de parcă și-ar fi temut

Mâna creatoare că nu și-a îndeplinit misiunea

De a săpa pământul până la starea de secetă.

Undeva mai sus, un Jupiter înțelept

Încerca să verse un lighean

Plin cu hidrogen solid,

Fără șansă, peste focul din miezul lunii,

Și privea scrutinitor toate planetele 

Despre care nasa nu ne-a spus,

Cu gândul că războiul

E pe cale să porneasca declarat,

Iar stelele nu vor mai avea ce manca peste ceva ani.

Venus se trezise și ea din somnul de frumoasă adormită

Și-și intinse palmele cu un ochi blând

către pământul despuiat,

Ca să-l mute din locul

În care-și aștepta sfârșitul,

Uitand că iubirea ei nu poate scăpa

Entitățile de magnetismul nebun al întregului Univers.

De sub cazma a început să se formeze

O dâră continuă de foc lichid înspre pământ,

Din ce în ce mai rapid, mai ales că timpul e relativ,

Și, când a pătruns în atmosferă

S-a întins sferic, ca un balon, în jurul pământului,

Până când toată atmosfera ardea mocnit și roșu,

Sufocând oxigenul dinăuntru-i în atomi

Transformați în hibrizi și mutanți.

Și pământul devine un întreg mutant speriat.

Planetele toate privesc neputincioase una la alta,

Saturn își frânge inelele de stres,

Soarele răsare și el cu greu și-și mută poziția

Mai spre Pluto, să-l încălzească mai tare.

Am presupus că are un plan de a face un nou pământ albastru,

Tocmai de asta am ridicat ușor din mână

Și cazmaua și-a reluat locul de cuviință,

Acolo de unde a pornit dezastrul,

Adică în propria-mi mână.
cecilia gh.

respiră-ți inima în ochii-mi

și frunzele le-alină-n gând

cu mâini făcute din iubire

și dor din brațul tremurând.
mormântu-și scutură tăcerea

în lacrimile unui cer păgân;

ascultă-ți grav bătânda inimă

în palmele-mi din suflet blând.
răsare-n aer ploaia caldă

ca soarele de dup-apus

și linge-asfaltul de prihană

cu liniștea Sfântului Duh.
respiră-ți inima în ochii-mi

și greul pune-l la pământ,

pe umeri stă măiastra zână

al iubirii-mi suflet mut.
cecilia gh