E două ceasu’

Fiindcă-i două ceasu’ – cenușiul, nebunul –

Și somnu’ sparge timpanele-nchise cu ciocanul,

Liniștea răsună-n inimi cu versuri despre teamă,

Iar în spaima zorilor plăpânde se ridic-o ceață deasă…
Neguroasa îmbracă cerul în straie de furtună

Și sufletul i-l strânge strașnic în plină umbră.

Măștile noastre din surdină inspiră, expiră

Aerul gheață din plămâni inundați de vină…
Că e două ceasu’, de-o-ntreagă vreme bună…

Luminile, cu jind, după jale-ntruna urlă!

Mai trece câte-un negru nouraș pe sus,

Iar coasa, la semn, se ridic-ușor din pământ.
Neprevăzutul sedativ s-așterne peste pleoape

Și călărețul stă la pândă cu molima-n sac

La poalele căpătâiului celui sub somn așezat,

Că încă-i două ceasul, încă nu s-a terminat…
Adulmecând în aerul surd sunetul cărunt,

În boltă fulgeră liniștit, tăcut, fără tun,

Timpul tresare-ntruna ca praful în văzduh,

Căci încă-i două ceasu’, dar lumea s-a pierdut.
cecilia gh.

Apocaliptic

Am lăsat cazmaua,

I-am dat drumul din mână

Și a picat exact în mijlocul

lunii argintie a unui pământ albastru,

străpungând-o chiar în centru-i,

În miezul din praf, gaze și foc cosmic.

Marte privea răsăritoare la crăpătura

Care s-a expandat pe toată luna

Într-o singură linie, dreaptă și înconjurătoare,

Până a ajuns înapoi la momentul impactului,

Făcând-o să crape pe din două.

Miezul a început să se scurgă ușor,

  • Atât de ușor încât nici nu observai cu telescopul,

Darămite cu ochi de om – 

Înspre pământul albastru

Care a început să se rotească haotic 

Pe propria-i orbită,

Mareele s-au destrămat

În bucăți de apă spartă în mii de cioburi,

Iar înclinarea axială și-a dat peste cap

Clima rece din care păsările își mai iau zborul iarna.

De departe, Pluto își freca palmele de bucurie,

Emanând gaze nemaiîntalnite de Neptun până acum,

Anii-lumină și-au luat dintii în inime

Și-au fugit răbdători spre găurile negre

Ce-și scuipă materia pe cealaltă nevăzută parte.

Cazmaua stătea oarecum liniștită în aerul vidos,

Tremurând simpatic de parcă și-ar fi temut

Mâna creatoare că nu și-a îndeplinit misiunea

De a săpa pământul până la starea de secetă.

Undeva mai sus, un Jupiter înțelept

Încerca să verse un lighean

Plin cu hidrogen solid,

Fără șansă, peste focul din miezul lunii,

Și privea scrutinitor toate planetele 

Despre care nasa nu ne-a spus,

Cu gândul că războiul

E pe cale să porneasca declarat,

Iar stelele nu vor mai avea ce manca peste ceva ani.

Venus se trezise și ea din somnul de frumoasă adormită

Și-și intinse palmele cu un ochi blând

către pământul despuiat,

Ca să-l mute din locul

În care-și aștepta sfârșitul,

Uitand că iubirea ei nu poate scăpa

Entitățile de magnetismul nebun al întregului Univers.

De sub cazma a început să se formeze

O dâră continuă de foc lichid înspre pământ,

Din ce în ce mai rapid, mai ales că timpul e relativ,

Și, când a pătruns în atmosferă

S-a întins sferic, ca un balon, în jurul pământului,

Până când toată atmosfera ardea mocnit și roșu,

Sufocând oxigenul dinăuntru-i în atomi

Transformați în hibrizi și mutanți.

Și pământul devine un întreg mutant speriat.

Planetele toate privesc neputincioase una la alta,

Saturn își frânge inelele de stres,

Soarele răsare și el cu greu și-și mută poziția

Mai spre Pluto, să-l încălzească mai tare.

Am presupus că are un plan de a face un nou pământ albastru,

Tocmai de asta am ridicat ușor din mână

Și cazmaua și-a reluat locul de cuviință,

Acolo de unde a pornit dezastrul,

Adică în propria-mi mână.
cecilia gh.

respiră-ți inima în ochii-mi

și frunzele le-alină-n gând

cu mâini făcute din iubire

și dor din brațul tremurând.
mormântu-și scutură tăcerea

în lacrimile unui cer păgân;

ascultă-ți grav bătânda inimă

în palmele-mi din suflet blând.
răsare-n aer ploaia caldă

ca soarele de dup-apus

și linge-asfaltul de prihană

cu liniștea Sfântului Duh.
respiră-ți inima în ochii-mi

și greul pune-l la pământ,

pe umeri stă măiastra zână

al iubirii-mi suflet mut.
cecilia gh

n-aș vrea să-mi mor eternitatea

cu demoni ce-mi răsuflă prin perdele

      Mai schimbă și tu tăcerea aia, că am impresia că atunci când eu tac tu vorbești prea mult, iar când tu taci, eu tac cu tine, nu facem parte din aceeași liniște, se pare, de multe ori nici măcar din aceeași gălăgie, deși ne tragem din același foc neliniștit de etern care mistuie întreaga omenire… sau omenie. Ești rău, da, deși nu am simțit acest lucru ca fiind ceva bătut în cuie ca mâinile lui Iisus, știu că ești, și mai știu că sunt și eu rea deseori, deci nu mă deranjează aspectul ăsta, până la urmă și la coadă fiecare dintre noi are propria lui răutate, dar mă năpăstuie nemulțumirea că nu ne măsurăm la aceeași bunătate, că nu ne potrivim la aceeași dăruire de sine, iar azi mă întreb a nșpe miia oară de câte ori să îți mai iert afirmațiile prin care denaturezi deliberat adevărul, de câte ori să mai închid ochii, buzele și palmele peste frunte înaintea ocolișurilor tale, de câte ori să mai ascund privirea de buzele tale care mă ridică în slavă deșartă când mă ating… Dar tu cine ești și ce ai făcut cu mine?, ieri m-ai întors la tine și m-ai reapropiat cu un pas mare, cât cinci, de ființa ta, dar astăzi m-ai smucit de mână și m-ai întors din drumul pe care îl făcusem cu tremur în genunchi, cu mărturisiri răsuflate în guri sufocante și cutremur în stomac de la atâtea trăiri copleșitoare, m-ai întors cu fix zece pași măsurați cu lungimea picioarelor tale, m-ai pus să te privesc de la distanța respectivă și să îmi plâng de mila prohorisirii pe care abia o atinsesem, de durerea emoțiilor mele care au pătat asfaltul de la atâta zvâcnire în culori movalii ce se vor usca în negru… Tot încerc de ceva timp să depășesc bariera pe care mi-o pui în cale, să o sar cumva, să te conving în vreun fel că nu e nevoie de existența ei între noi, tot încerc să învăț limba ta ca să îți pot comunica mai bine cu sufletul și dorințele mele, să te respir pe tine, tu, în acelși mod în care respiri tu aerul din jurul tău, pentru a mă putea înțelege, mă conectez la tine pentru o singură clipă de trei secunde, dar, exact în clipa în care ajung să cred că e posibil să mă fi conectat corect la fibrele tale, mă smulgi cu tărie de frică, nu de caracter, din tine… Off, nu-mi ajung niciodată exclamațiile astea care secretă suspin, mă faci să transpir la moduri de neimaginat ex-calmări transformate în rătăciri delirice ale conștiinței, mi-ai luat aproape tot din punct de vedere fizic, te-ai adăpat până și cu sângele care se prelinge pe coapsele mele, în jos, din rănile pe care mi le provoci, mi-ai lăsat urme vinete pe pielea pe care mi-ai smuls-o cu unghiile și cu dinții, mi-ai pălmuit țesuturile și mi-ai furat roșeața cu degetele tale, mi-ai lins plăgile cu veninul de sub limba ta ca să nu se închidă până data viitoare, m-ai împins, cu mormăielile tale, în seiful meu lăuntric în care îmi păstrez sentimentul iluzoriu al lipsei de primejdie, provocându-mă, determinându-mă, împotriva voinței mele, să mă descotorosesc de văz și  de auz, de intuiție și de căscare către tine, m-ai obligat să mă învetmîntez cu cămășă de mithril care-mi anihilează sentimentul realității și al conceptului de „acum”. M-ai înghețat la propriu, m-ai criogenat, și apoi te chinuiai fără rost să îmi readuci temperatura la cotele febrei, cum să reușești să faci asta?, când tu ai uitat tehnica necesară unei asemenea manevre, când tu azi te-ai prefăcut că nu mai știi că ieri mă iubeai cu dorul emanându-ți prin toți porii, și mi-ai luat dreptul de a mă simți pe mine însămi. Și astăzi m-ai iubit cu ură, nu știu cum vine combinația asta, ai dat în mine cu furie, și cred că ești furios pentru că știi că mă iubești fără să vrei și îți este frică de mine.

azi m-am întrebat unde sunt fluturii din stomac

azi m-am întrebat unde sunt fluturii din stomac.
s-a pălit ceva vreme și pe la mine n-au mai trecut,
cred că înoată prin acidul gastric al altor fete,
ființe mai bune de îndrăgosteală decât mine,
poate mai frumoase, mai slabe, sau mai pline de culoare.
 
eu am părul roșu.
ca focul, desigur, că doar zodia îmi spune
că prin vene îmi curge lavă lichidă, nu sânge.
și ochii-mi sunt plini de zaț de cafea,
așezat și amestecat cu striații aurii, luminoase.
 
prin pielea mea se văd venele-mi albastre și verzi,
ceea ce înseamnă că în trup mi-au crescut cer și frunze.
mai am și epiderma măslinie, nu așa ca măslina,
ci ca lutul crem din care, pe timpuri, se făceau vase.
 
și cam atât, cred eu, cam astea-s culorile mele,
deși rădăcina și sufletul mi-s negre ca pământul…
mai mult de atât nu am, nici măcar flori în mine,
altele-s făcute din roz, blond și albastru ca mările.
 
înaripații sunt plini chiar ei, numai culori,
și se hrănesc din zori, până mor, cu flori și lumină.
eu nu am mai inhalat polen de-o veșnicie,
și probabil că peisajul din mine strigă beznă…
 
am văzut că cineva se întreba azi, pe undeva,
dacă fluturii, când iubesc, au oameni în stomac.
și am râs copios, zău de n-am mai râs așa de mult!
 
cum să aibă fluturii oameni în stomac,
când ei sunt făcuți mereu din bergamote și crăițe?
ei n-au nevoie de oameni pentru a trăi simțiri,
chiar n-are cum, sunt mult prea liberi
ca să-nghită oameni depresivi.
 

și tot așa

și tot așa,
de mii de secole păgâne,
în pragul focului măreț se-adună pofta
– veșnica dorință a răului de Bine.
 
și îngeri-și-mpletesc cununi cu demoni,
lăsând în urma lor cărbuni încinși de viață,
pe care calcă Duhul Sfânt, ca să ne-aline
durerile ce nasc întregi comori de gheață.
 
și tot așa,
de mii de secole păgâne,
în pragul inimii se luptă negura cu Binele.
și se iubesc, se tot iubesc…
dar se iubesc pustie!
deci, iată! lumea cască gura larg
la ascuțișurile unor găuri terfelite.
 
măcar lumina minții de ne-ar fi
ușoara exalare a vântului ceresc…!
măcar iubirile, din paradis ne-ar fi
necenzurate fructe fără interes.
 
dar nu…
 
și totuși, Sfântul Duh tot calcă pe mulțimi
și-și poartă mrejele pe aripi de surâs.
noblețea-i, peste suflete, ca mierea curge vie
sperând că fiul, într-o zi, va fi în rai un sfânt supus.
 
și tot așa,
de mii de secole păgâne…
rămâne omul un simplu nestatornic vreasc,
al unui măcelul dus între două lumi pribege,
ce sunt atât de neomenesc atrase între ele.
 
un martor mut rămâne omul,
un spectator cu ochii clandestini…
și își înfinge mâinile în flăcările iadului,
lezate de ale flămândului eden licăriri.
 
și focul, iată, eternul nesătul
iar dă ființă iubirilor sleite de smerenie
și triplează cifra sufletelor năpăstuite
de taine, jertfe, moarte și destine…
 
și tot așa,
de mii de secole păgâne..
la fel va fi
și peste mii de secole străine.
 
cecilia ghangel_and_devil_love_by_kil4.jpg